Displazia de sold la caine

Ce este displazia?

Cuvantul displazie are origine greacă (dysplasia) şi înseamnă dezvoltare anormală. Această noţiune se utilizează destul de des în terminologia medicală, înafară de regiunea şoldului se mai utilizează şi în legătură cu alte regiuni anatomice (de exemplu displazia cotului).

Articulaţia şoldului este de tip diartroză, care permite mişcări ample în toate direcţiile. În cazul acestei articulaţii termenul de displazie înseamnă că suprafeţele articulare vin în contact mai mult sau mai puţin corect (capul femural cu suprafaţa acetabulară), sau articulaţia este prea laxa. În urma acesteia, asupra elementelor care compun articulaţia (oase, cartilagii, ligamente, capsulă articulară, etc.) acţionează forţe care pot fi de zece ori mai mari faţă de normal şi determină dureri articulare, mai apoi deformare.

Ce anume determină apariţia displaziei la caine ?

Displazia coxo-femurală nu este o boală dobandită, ci una ereditară. Majoritatea căţeilor se nasc cu şold normal, iar modificările nedorite iau naştere pe parcursul dezvoltării, fiind codificate genetic, astfel că suprafeţele articulare vor veni în contact anormal în mod secundar. Modificarea este determinată de mai multe gene recesive (nu dominante). Consecinţa acestui fapt este că şi părinţii liberi radiologic de dispalzie a şoldului, pot transmite puilor boala. Deşi marea majoritate a displaziilor de şold sunt bilaterale, totuşi în general nu ambele articulaţii sunt la fel afectate, iar în anumite cazuri modificarea poate fi chiar unilaterală. Pe durata creşterii, factorii externi nocivi (alimentaţia în exces, administrarea de alimente cu conţinut proteic necorespunzător cantitativ şi calitativ, deficienţe în asimilarea mineralelor şi a vitaminelor, suprasolicitarea) influenţează dezvoltarea displaziei precum şi gravitatea leziunilor.

Cum se poate identifica un caine displazic ?

Nu există o metodă sigură, dar există semne care pot sugera boala. Niciunul dintre acestea nu sunt specifice exclusiv displaziei, pentru aceasta este necesar un consult la specialist. Doar pe baza examenului radiologic se poate stabili diagnosticul exact. Semnele de suspiciune pot apărea la varsta de cateva luni, dar ele se pot pune în evidenţă doar la varsta adultă. Cand se pune problema diagnosticului pentru displazie ?

1. căinele se mişcă cu dificultate, se ridică greu

2. în fugă (trap) membrele pelvine nu se pun succesiv pe sol ci deodată, precum săritura de iepure

3. urcă greu treptele

4. partea proximală a femurului proemină spre înafară

5. în formele avansate muşchii bazinului şi ai gambei sunt subţiaţi şi atrofiaţi

De multe ori atarge atenţia poziţia anormală a membrelor (unghi închis, deschis, articulaţie a jaretului largă ) pentru că aceste modificări pot fi prezente şi în cazul displaziei.

Ce reprezintă unghiul lui Norberg ?

Este un unghi stabilit pe imaginea radiologică care deşi nu figureză în toate tipurile de evaluare, în cadrul sistemului folosit de către noi şi care este cel al FCI, are valoare de diagnostic. Este de fapt unghiul intern descris între linia orizontală care uneşte centrul capului femural al celor două articulaţii şi linia care o intersectează pornind de pe marginea cranială a crestei acetabulare. Acest unghi ne arată cat de adanc este situat capul femural în acetabulul respectiv. Este un reper util pentru stabilirea raportului capului femural. Este o evaluare numerică care se interpretează mai mult sau mai puţin subiectiv de către medic, dar reduce riscul aproximării. Mulţi supraevaluează această valoare de-a lungul evaluării. Este şi acesta doar un punct de vedere pe lăngă celelate, luat separat, poate da rezultate nesigure.

Care sunt mijloacele terapeutice pentru tratarea cainilor cu displazie de şold?

Pentru animalele care sunt afectate mediu sau grav de displazie şi aceasta este acompaniată de şchiopătură de diferite intensităţi, există mai multe mijloace de tratament. În ciuda acestei posibilităţi trebuie însă să se ştie că pacientul în cauză nu va mai putea suporta sarcinile care acţionează asupra lui ca pănă acum, dar se va putea bucura de o viaţă normală şi fără dureri ca animal de casă. În formele mai uşoare, tratamentul medicamentos poate fi îndeajuns, (administrarea sub formă de cure a medicaţiei de susţinere a cartilajelor, în caz de nevoie antialgice) precum şi scutirea în caz de necesitate faţă de efort (jocuri prea solicitante, alergat excesiv, muncă).
În formele mai grave, eventual chiar şi la varsta tanără se poate pune problema intervenţiei chirurgicale. Cele mai frecvente operaţii în aceste situaţii sunt:
-secţionarea ligamentului pectineu: este cu rezultat paleativ, fiind o intervenţie cu efecte tranzitorii.
-rezecţia de cap femural, formarea unei pseudoarticulaţii: de obicei este o intervenţie cu efecte mulţumitoare, în general este o ultimă opţiune, atunci cand nu se poate recurge la alte metode chirurgicale.
-tripla pelvinotomie în vederea modificării unghiului acetabular asupra capului femural: se poate practica în general cu bune rezultate la animalele tinere în cazul în care nu există depuneri de ţesut osos sau distanţe prea mari în spaţiul intraarticular
-protezare totală de şold: asemănător metodei din medicina umană, se înlocuieşte întreaga articulaţie cu o combinaţie de metal-plastic. Este metoda care asigură cel mai mare grad de mişcare postoperatorie. Preţul acestei operaţii este cel mai mare dintre toate metodele mai sus amintite.
Tratamentul operator, respectiv alegerea metodei este totdeauna sarcina medicului specialist ortoped. Pe langă evaluările medicului specialist mai trebuie cuantificat şi punctul de vedere al proprietarului (condiţii de creştere, posibilităţile materiale, destinaţia cainelui, etc.)